Tsepang Setaka
Am promis ca o sa mai scriu anumite povesti care mie mi se par speciale apropo de voluntariat si de lupta cu propriile neajunsuri. Aceasta se refara la ultima. Este o poveste spusa de aceasta fata, Tsepang Setaka, in propriile ei cuvinte:
Ma numesc Tsepang Setaka. Am 23 de ani si sunt pacient expert in Leshoto. Ma bucur sa ma aflu aici asta seara, pentru a-mi spune povestea si pentru a va vorbi despre activitatea pe care o desfasor in lesotho. Octombrie nu a fost intotdeauna o luna buna pentru mine. In Octombrie 2001, mergeam acasa de la liceu cu o prietena, si amandoua am fost rapite. Am fost tinute ostatice intr-o casa mica, fara ferestre, si nu ni s-a dat nici hrana, nici apa. In prima zi, rapitorii ne-au spus ca trebuie sa intretinem relatii sexuale cu ei, dar noi am refuzat. Ne-au amenintat ca ucid daca nu o facem.
Mi-au legat mainile cu o franghie si am fost violata in mod repetat. A 3-a zi un barbat a venit si a uitat usa deschisa, ceea ce ne-a permis sa evadam. Am dormit sub cerul liber, fara sa avem vreo patura. A doua zi dimineata am gasit o moneda si am telefonat dupa ajutor. Sora mea a venit sa ma ia acasa si a anuntat politia. Politistii ne-au acuzat ca minteam si au refuzat sa ancheteze cazul nostru, care a ramas nesolutionat pana in ziua de azi. Cand am ajuns acasa, matusa mea,care era si doctor, mi-a facut multe analize pentru infectii cu transmitere pe cale sexuala si de sarcina, dar nu si pentru HIV.
In anul urmator, 2002, tot in octombrie, ma intorceam acasa de la un eveniment scolar si asteptam un taxi. Patru baieti s-au apropiat de mine si m-au invitat cu ei, dar eu am refuzat. M-au silit sa ii insotesc si m-au lovit cu bate. Au vrut sa ma violeze. Din fericire nu au reusit. Satenii mi-au sarit in ajutor. M-au dus la spital, unde doamna doctor mi-a oferit din nou ingrijire pentru vatamarile corporale. Mi-a cusut ranile, iar acum sunt in regula.
In octombrie 2003,m-am dus sa fac prima analiza HIV. Era ultimul an de liceu, si ma temeam ca, daca eram gasita seropozitiva, aveam sa fiu nevoita sa imi intrerup studiile. Nu m-am dus sa mi se comunice rezultatul analizei, dar mi-am propus sa trec pe acolo dupa ce terminam scoala. Cateva luni mai tarziu, dupa ce am sustinut examenele, am fost la clinica sa imi aflu rezultatul analizei. Am mers singura la consiliera, care mi-a zis ca eram seropozitiva. In 2004, am tusit toata luna august. M-am internat in spital, mi s-a comunicat diagnosticul: TBC. Am fost tratata de medic care mi-a facut si testul HIV. Nu stia ca cunosteam deja situatia, dar am facut analiza, iar rezultatul a fost pozitiv.
Doctorul m-a trimis la Clinica Karabong ca sa primesc ingrijire pentru HIV. In martie, nivelul T-helperilor era de 122, si am inceput tratamentul cu ARV achizitionat in baza acordurilor cu Fundatia Clinton. In prezent am nivelul T-helperilor de 292. M-am simtit rau inainte, iar acum dupa ce am inceput ARV-urile, mi-am mai revenit. Medicamentele acestea mi-au salvat viata.
Inainte, aveam amintiri neplacute legate de luna octombrie, si in niciun an nu asteptam cu bucurie venirea ei, dar acum lucrurile s-au schimbat. Acum este octombrie, si sunt in fata dumneavoastra intr-o seara fericita pentru mine.
Anul acesta, in aprilie, m-am oferit sa sprijin activitateasi ingrijirea pacientilor de la Clinica Karabong. Am lucrat la Departamentul farmaceutic si la receptie. I-am incurajat pe oameni sa faca analize, am oferit si ajutor si consiliere, dar si ingrijire pre-ART. Am fost selectionata sa lucrez in cadrul campaniei “Know your status”, un program nationalcare incurajeaza oamenii sa faca analize pentru descoperirea virusului HIV. Am invatat cum sa fac testul si cum sa fac consiliere la domiciliu. Am continuat sa ajut clinica, participand la tinerea evidentelor privind tabletele, documentarea si consilierea privind continuarea tratamentului.
Acum lucrez la Clinica Karabong in calitate de expert. Primesc o suma de bani lunar din partea Fundatiei Clinton pentru activitatea mea la clinica. Raspund de monitorizarea pacientilor care inceteaza sa mai ia medicamente si a altora care au nevoie de ingrijire si de supraveghere. Raspund de pacientii care si-au pierdut orice speranta. Ii incurajez, povestindu-le viata mea, educandu-i si spunandu-le ca imbolnavirea cu HIV nu inseamna moarte, ci o viata aproape normala. Aceasti oameni trebuie sa invete sa uite trecutul si sa ia viata de la inceput.
In prezent, oamenii sunt dornici sa faca analize, deoarece exista medicamente, iar ei stiu ca vor beneficia de ingrijirea necesara si ca nu vor fi uitati de societate. Aceasta este prima mea vizita in America si prima oara cand calatoresc dincolo de granitele tarii mele, Lesotho. A fost o calatorie lunga, dar m-am bucurat sa o fac, pentru ca am vrut sa va prezint povestea mea.
Privesc viitorul cu speranta…
No comments yet
Jump to comment form | comment rss [?] | trackback uri [?]